Noua poveste a campionului VEL'KOZ

Mi-am sărutat soția, mi-am așezat sulița pe umăr, apoi m-am alăturat tovarășilor mei și am părăsit satul. De-abia se făcea dimineață și răsăritul se zărea printre copacii deși din Tokogol, în timp ce porneam pe calea bătătorită către turnul de pază. Nu luaserăm prea multe cu noi – urma să stăm de strajă doar până la următoarea lună plină, apoi o altă formație de sulițași urma să ne înlocuiască. Tokogol se afla la granița cu Noxus, iar confruntările dese din ultima vreme îi convinseseră pe cei din fruntea caselor să se asigure că oamenii lor erau bine pregătiți.

Călătoria noastră a fost scurtă și lipsită de surprize, tot ce ne puteam dori ca soldați. După o jumătate de zi de marș, vedeam deja avanpostul. În curând, cei de acolo au aprins focul de semnalizare, urându-ne bun venit cu un fuior subțire de fum alb. Camarazii mei erau veseli și discutau vrute și nevrute, cum se întâmplă între frați și vecini. Deși datoria noastră era să păzim frontiera, chiar și ideea de război în Tokogol părea foarte departe acum.

Când am ajuns la avanpost, am văzut că porțile erau deschise, deși nu fuseseră sparte sau forțate. M-a cuprins un sentiment ciudat, ca un fior pe șira spinării. M-am uitat spre ceilalți și am văzut că și ei erau stăpâniți de aceeași neliniște.

Ne-am așezat în formație de apărare, câte trei bărbați pe fiecare dintre cele două rânduri, apoi am intrat în spatele palisadelor, pregătiți să fim martorii unui masacru comis, evident, de noxieni.

Însă nu ne aștepta niciun măcel.

Tot ce-am văzut a fost un avanpost ca toate celelalte. Focul se stinsese sub ceaunele încă pline cu mâncare. Hainele erau așezate la uscat, iar felinarele încă mai erau agățate de stâlpi, lăsate acolo din noaptea de dinainte. Ne-am uitat unii la alții, cuprinși de îngrijorare și confuzie. S-ar fi zis că oamenii noștri pur și simplu dispăruseră.

– Ce s-o fi întâmplat aici? a întrebat Bel în șoaptă.

Am spart formația și am început să căutăm supraviețuitori.

– Oare au fost luați prizonieri? a întrebat Ulryk.

M-am apropiat de o palisadă. O parte din lemnul ei arsese, iar acum era mai neagră ca smoala. M-am întins s-o ating și mi s-a destrămat sub degete, lăsând în urmă un crater de lemn ce părea șlefuit. Ceilalți au descoperit că același lucru se întâmplase și în alte locuri din avanpost, dar niciunul dintre noi nu-și putea da seama ce anume putea lăsa în urmă astfel de arsuri.

Un țipăt ne-a făcut să ne încordăm, gata de luptă.

– Veniți repede!

Era Afron. Am fugit către el și am văzut că stătea lângă un trup căzut.

– E Halryn, ne-a spus. Băiatul tăbăcarului.

Flăcăul era palid și stătea ghemuit pe pământ. Nu părea să fi trecut prin vreo luptă. Nu vedeam nici sânge și nici răni.

Mi-am scos cuțitul. M-am lăsat pe vine și am pus tăișul sub nasul lui Halryn. Era frig afară, iar câteva răsuflări ușoare au aburit oțelul într-un ritm lent, întrerupt.

– Încă mai trăiește, le-am zis și l-am apucat de umăr.

Imediat ce l-am întors pe spate, am sărit cu toții înapoi. Ochii lui Halryn erau deschiși, dar nu se citea nimic în ei. Părea conștient, dar ochiul drept se holba fără să vadă către cer, golit de orice lumină vie.

Totuși, nu asta ne speriase.

– Pe toți zeii... a murmurat Ulryk. Afron a scuipat ca să alunge piaza rea, iar noi i-am urmat exemplul.

În locul în care se aflase ochiul stâng al lui Halryn, acum era doar o gaură neagră. Văzusem destule lupte la viața mea ca să știu cum arată o rană de suliță sau de sabie, dar nicio armă cunoscută mie nu putea să facă așa ceva. Rana era prea curată și prea precisă ca să fie căpătată în luptă. Pe fața băiatului nu se citea niciun fel de durere. Parcă nici n-o simțea.

– Ce i-ar fi putut face așa ceva? a întrebat Bel. O bestie? Vreo boală?

Ne-am îndepărtat cu toții de băiat la gândul ăsta.

– Nu, a spus Caer și a apucat desaga cu ierburi și leacuri pe care o purta la brâu. Nu văd niciun semn de descompunere. Nu e vorba de o boală.

– Găsiți-i pe ceilalți, ne-a ordonat Bel. Chiar acum.

I-am găsit pe toți, unul câte unul. Îi cunoșteam, erau vânzători de pește și fierari din satul nostru. Toți aveau aceeași rană în ochiul stâng și toți intraseră într-o stare catatonică. Cel mai îngrozitor lucru era că păreau senini.

Afron i-a aruncat o privire lui Bel.

– Ce facem?

– Trebuie să-i avertizăm, a spus Ulryk.

– Și ce să le spunem? a întrebat Caer. Habar n-avem ce s-a întâmplat aici.

Au început să se certe. Vocile lor răsunau și se suprapuneau. Dintr-o dată, mi-am dat seama că în aer se simțea miros de fum.

– Stați așa.

Ceilalți s-au oprit și s-au uitat la mine. Am înghițit în sec.

– Dacă toți sunt cum sunt... atunci cine a aprins focul de semnalizare?

Înainte să ne dăm seama ce se întâmpla, Ulryk zbura deja prin aer. O explozie strălucitoare m-a orbit, dar am reușit să întrezăresc o formă imensă și întunecată. Aerul s-a umplut de rugăciunile și blestemele camarazilor mei. Au fost reduși la tăcere de un pocnet ca de bici, urmat de un urlet cutremurător.

Când mi-a revenit vederea, mi-am dat seama că eram la pământ.

Aveam picioarele rupte. Ceilalți războinici, frații și prietenii mei, erau căzuți la pământ și se uitau fără să clipească spre cerul de deasupra.

Am auzit o voce și m-am întors către ea. Afron, care de-abia împlinise șaisprezece ani, se zbătea strivit de monstru. Învăluit într-o lumină aspră și violet, încerca din răsputeri să scape, dar unul dintre tentaculele monstrului i-a străpuns oricum ochiul. Brusc, a încetat să țipe, iar viața s-a scurs din el, lăsându-l golit de orice emoție, la fel ca pe ceilalți.

Apoi, monstrul și-a îndreptat atenția către mine.

Într-o secundă, era deasupra mea. Am privit în singurul lui ochi umflat și am simțit o foame atât de mare încât mintea mea n-o putea cuprinde. Însă nu voia să devoreze trupuri, ci ceva mai profund. Sufletul mi-a șovăit la marginea abisului, a cărui foame nemiloasă mă trăgea în gol...

Nu!

Sunt Hennis Kydarn, războinic din Tokogol. Am refuzat să urlu, chiar și când tentaculul mi-a pătruns prin ochi. N-am simțit nicio durere...

...în timp ce lucrez. Dacă doresc, pot provoca durere fizică în timpul analizei, dar aici nu ar îndeplini niciun rol. Am învățat deja multe despre durere și despre utilizările ei.

Informațiile oferite de acest specimen sunt prețioase, la fel ca orice tip de cunoaștere. O așezare, interacțiuni, caste. O femelă din această specie, progenituri... Specimenul nu vrea să mă lase să analizez aceste date, dar obiecțiile lui sunt ușor de învins.

Nu mai am ce să consum, așa că plec pentru a transmite ce am adunat.

Riftul de sub mine este puntea de legătură prin care informația va ajunge în lumea reală. Creaturile din această lume au numit tărâmul nostru ''Vidul''. Se dovedesc capabili de o poezie stranie; este o curiozitate care-mi arată că cercetările mele nu sunt nici pe departe finalizate.

Mă înconjoară un univers de cunoaștere, de putere imensă și de tărâmuri îndepărtate. Le voi obține pe toate. Vă ofer aceste informați acum, iar restul vor urma și ele.

Acceptați.

Consumați.

Învățați.