Povestea campionului NUNU



Mă trezesc brusc, ca o poveste care începe în mijlocul acțiunii.

Da, e cântecul. L-am auzit!

– Willump! îi strig. Am auzit iar cântecul! Trezirea!

Dau la o parte zăpada cu care ne-am acoperit și îl privesc în ochi pe prietenul meu blănos. Mustățile i se mișcă de zici că mi-a simțit visul. Mârâie, iar aburii răsuflării lui se rotesc în fel și chip. Cu toate că-i bătrân și are păr în urechi, tot mi-e cel mai bun prieten! Îmi gâdilă nasul cu barba și încep să râd.

Nimic nu te poate înviora mai repede decât un yeti cu puteri magice!

Willump se întoarce pe-o parte și începe să se scarpine pe burtă.

– Numai la mâncare te gândești, îi zic și încep iar să râd.

Îmi place să râd, mă ajută să-mi aduc aminte.

Mama...

I-am urmat cântecul de suflet de-a lungul și de-a latul Freljordului. A compus un vers pentru toate locurile în care am fost împreună. Dacă mi le-aș putea aminti pe toate, poate aș putea s-o regăsesc. Aș salva-o, aș fi ca un erou din poveștile ei!

Dar dacă nu mă străduiesc, nu-mi pot aminti decât fragmente din cântec, iar uneori... simt că mama îmi cântă de undeva, departe.

Uite! Ai auzit?!

– Vine din satul ăla de acolo, îi strig și arăt cu degetul către un con de umbră de sub o cascadă înghețată.

Ceva din mine știe că de acolo se aude cântecul.

– Înainte cu curaj, Willump, ține-te după mine!

După câteva momente intrăm în luminiș și încep să tremur, chiar dacă-s înfofolit în blana lui. Chiar și de aici, de-aproape, satul e învăluit în umbre. Nu-i niciun om prin zonă – dacă ar fi vreunul, i-aș vedea răsuflarea.

– Ce-o fi locul ăsta? îl întreb.

Willump mârâie cu înțelepciune.

– Naljaäg? N-are cum să-i spună așa. Cine-ar ști să-i scrie numele?

Apoi, Willump îmi spune cu un mormăit că ăsta e numele pentru ''piatră'' pe limba yeti.

Clădirile sunt făcute din pietre puse unele peste altele, iar drumurile, tot din piatră. Pietre. Gata, am înțeles. Deci... nu-i deloc ciudat dacă și florile sunt făcute din piatră, nu? Și blănurile alea care atârnă peste o ușă. Până și frânghia aia! Bine, ar fi fost o frânghie dacă n-ar fi fost gri și tare ca... piatra.

– Totul e făcut din piatră pe-aici? îl întreb.

Nu-i corect – în povești, pe pietre sunt cioplite rune sau alte chestii tari. Încep să mă întreb de ce m-a adus aici cântecul, când, deodată, văd pe cineva sub o arcadă, întors cu spatele la mine!

– Mă cheamă Nunu, am venit să vă ajut! strig eu și îl trag de umăr – dar, ce să vezi, se răstoarnă cu un buf și-mi dau seama... că și oamenii-s făcuți din piatră!

Și ce să vezi...

În spatele arcadei sunt adunați toți sătenii dispăruți, adunați grămadă și deveniți statui. Unul arată ca un războinic, dar acum e nemișcat și gri. Mai încolo e un fermier cu nevasta lui și se țin în brațe așa de tare, încât zici că-s făcuți din aceeași piatră. Uite și o fetiță, care-i ca o pietricică pe lângă ei.

E un blestem. Unul adevărat.

– Willump, trebuie să facem ceva!

Asta-i treaba cu cântecele mamei mele. Preferatele mele erau poveștile despre eroi, care s-ar fi descurcat cu orice blestem. După lecțiile pe care le-am învățat, putem și noi să-i salvăm, nu? Trebuie să cred în noi, altfel... cum o s-o pot salva pe ea?

Îmi aduc aminte de un cântec, un mit despre cum Avarosa a vindecat țestoasa care ține-n spate marea. A făcut-o cu un pupic! Totuși, chiar n-aș vrea ca primul meu sărut să fie cu o statuie. În orice caz, îl pun pe Willump să le pupe, dar nu se întâmplă nimic, doar i se lipește blana de ele.

Spun și rugăciunile pe care le-am învățat de la Lissandra, în caz că merge vreuna. Fac și-un dragon de zăpadă ca să alung blestemul, cum a făcut Anivia când s-a luptat cu armata venită din sud! Încerc și să trag soarele mai aproape, cum făcea Braum ca să-și dezghețe satul în cântecul mamei mele. Dar soarele-i prea departe, nu-l ajung.

Probabil că Braum avea niște brațe tare lungi.

Willump încearcă să mă consoleze. Îmi spune că unele blesteme nu pot fi ridicate. Că, uneori, eroii nu înving. Dar eu știu ce contează. O simt în suflet, chiar dacă mama nu mai e lângă mine, iar caravana ei e îngropată-n zăpadă. Simt că sunt iubit.

De asta are nevoie satul ăsta!

– Dacă nu-i putem ajuta pe oameni, îi spun lui Willump, atunci o să ajutăm statuile!

Zâmbesc și-mi scot fluierul. Pardon, sabia! Svellsongur!

E timpul să fim eroi, haha!

Blestemul are un miros aparte. O putoare ca de trol. E un miros ce poartă greutatea secolelor și care ar putea zdrobi anii rămași acestui copil, transformându-i în zile. E o bătălie pe care până și cei mai mari eroi din povești ar avea probleme s-o câștige, deoarece săbiile sunt de prisos împotriva magiei străvechi.

Dar Nunu nu e un erou ca ceilalți. E mai mult de-atât.

E un băiețel!

Scoate un strigăt vesel și-mi atrage atenția către cascada înghețată de deasupra noastră. Acum suntem destul de aproape ca să-i vedem cocoțați acolo sus și stând nemișcați. Sunt krugi, creaturi din piatră aduse la viață cu ajutorul magiei, care se simt ca acasă într-un loc ca acesta.

Cuibul lor a blocat cursul apei și a furat viața ce curge prin inima Freljordului. Încep să înțeleg unde bate Nunu.

Hmmm... deja simt gust de krugi. Apetisant.

– Hei, voi, crabilor de piatră! Vedeți că ați furat ceva de la statuile astea! le strigă Nunu și-mi sare imediat în spate, cuprins de ritmul muzicii.

Acum, magia îl ascultă pe el. Imaginația lui face gheața să se adune în fața noastră și să se rotească până ia forma unui bulgăre uriaș! Încep să râd în timp ce înaintăm împreună în pas vesel. Bulgărele crește atât de mare, încât întreg satul se cutremură, iar clădirile parcă prind viață. Și tot nu se oprește din crescut. Sărim până pe creasta cascadei, acoperind lumina soarelui, iar krugii încep să ciripească slab.

Freljordul se face complet alb când digul e izbit de zăpadă și distrus din temelii.

Apoi, pământul începe să mârâie.

Țurțurii se sparg ca niște oase în frigul iernii. Mârâitul se transformă într-un răget din ce în ce mai puternic, iar apoi râul tușește și-și curăță praful pe care l-a adunat în gât. În sat începe iar să curgă apa.

– Ai văzut, Willump?! mă întreabă Nunu.

Dar eu am închis deja ochii. Simt cum satul este cuprins de o magie mai puternică decât blestemul, una care încălzește o lume înghețată și-mi dă fiori. E singura magie care poate salva Freljordul. Chiar și visele înghețate ale semenilor mei, pe care Santinele le râvnesc lacome, pălesc în comparație cu ea, iar acest copil o are-n suflet.

E speranța.

M-a înconjurat cu brațele, iar eu îl strâng la piept și îmi întorc fața, ca să nu vadă fulgii de omăt care-mi cad din ochi.

N-am ridicat blestemul, dar acest loc e viu din nou. Viața se răspândește, iar florile de piatră sunt înlocuite cu unele vii. Oare ce blestem ar putea să-i stea în cale? Nicio putere malefică nu poate dura la nesfârșit dacă viața acceptă bucuria și refuză să
se-ascundă...

Ridic de pe jos o bucată de gheață și o sfărâm între labe.

– Hei! îmi strigă Nunu după ce-l lovesc în față cu un bulgăre, cuprins de magia
care-i tresaltă-n inimă.

În timp ce ne jucăm, vântul șuieră prin fluierul lui Nunu, care scoate câte o notă ici și colo. Apoi, îl aud și eu într-un final.

E cântecul ei.